Propria voce sună străin pe înregistrare pentru că, în timpul vorbirii, fiecare om își aude vocea pe două căi: prin aer și prin oasele capului. Conducerea prin oase întărește sunetele joase, așa că vocea pare mai plină și mai gravă celui care vorbește. Înregistrarea surprinde doar sunetul transmis prin aer, adică exact ce aud ceilalți, și de aceea pare mai subțire și mai înaltă.
Cum își aude omul propria voce în timpul vorbirii?
În timpul vorbirii, vocea ajunge la urechea internă simultan pe două drumuri, iar creierul le contopește într-un singur sunet. Primul drum este cel obișnuit: unda sonoră iese din gură, ocolește capul și intră prin canalul urechii, la fel ca orice alt sunet. Al doilea drum pornește din corzile vocale și din cavitățile gurii și ale nasului, iar vibrațiile se transmit direct prin oasele craniului.
Oasele și țesuturile transmit mai bine frecvențele joase și le atenuează pe cele înalte. Rezultatul este o voce cu „bas” în plus, pe care nimeni altcineva nu o aude.
Prin ce diferă vocea auzită de vocea înregistrată?
Vocea înregistrată diferă prin lipsa componentei transmise prin oase, iar diferențele se simt în câteva direcții clare.
| Caracteristică | Cum o aude vorbitorul | Cum apare pe înregistrare |
|---|---|---|
| Tonalitate | Mai gravă, mai caldă | Mai înaltă, uneori nazală |
| Volum perceput | Mai puternic, „din interior” | Mai slab, venit din afară |
| Accent și ticuri verbale | Aproape neobservate | Ies în evidență |
| Ritm | Pare firesc | Pare adesea prea rapid sau cu pauze ciudate |
| Respirația | Nu se aude | Se aude la microfoanele apropiate |
Cum se poate verifica efectul conducerii prin oase?
Efectul se verifică simplu, astupând ușor urechile cu degetele și vorbind cu voce normală: sunetul devine imediat mai puternic și mai grav. Când canalul urechii este închis, vibrațiile transmise prin oase nu mai au pe unde să iasă și sunt percepute mai intens. Același fenomen explică de ce mestecatul sună atât de tare pentru cel care mănâncă și aproape deloc pentru cei din jur.
Căștile cu dop intra-auricular produc un efect asemănător, de aceea unii oameni vorbesc mai încet decât de obicei atunci când le poartă.
De ce deranjează atât de mult vocea înregistrată?
Disconfortul are și o explicație psihologică: imaginea despre propria voce s-a format în ani de zile din varianta cu bas în plus, iar înregistrarea contrazice această imagine. Ceilalți nu au aceeași reacție, pentru că pentru ei vocea înregistrată sună exact ca vocea pe care o cunosc. Cei care se ascultă des, cum sunt prezentatorii sau profesorii care își înregistrează lecțiile, ajung de regulă să nu mai fie deranjați.
La disconfort contribuie și calitatea tehnică: difuzoarele mici de telefon taie frecvențele joase, iar camerele cu ecou adaugă reverberație, așa că vocea pare și mai subțire decât este în realitate.
Cum se obține o înregistrare mai fidelă a vocii?
O înregistrare fidelă depinde mai mult de cameră și de distanța până la microfon decât de echipament scump, idee susținută și în ghidul despre un canal video pornit fără echipament scump.
- Camera potrivită: o încăpere cu covoare, perdele și mobilier moale absoarbe ecoul mai bine decât o bucătărie cu faianță.
- Distanța constantă: microfonul stă la o distanță de una-două palme de gură, ușor lateral, ca să nu prindă suflul consoanelor „p” și „b”.
- Proba scurtă: câteva fraze înregistrate și ascultate înainte de înregistrarea propriu-zisă arată imediat ecoul sau zgomotul de fond.
- Ascultarea în căști: difuzorul telefonului nu redă corect vocea; căștile obișnuite dau o imagine mai apropiată de realitate.
- Fișierele organizate: variantele bune se păstrează cu nume clare, după sfaturile din articolul despre gestionarea fișierelor de înregistrare și editare.
Cum se obișnuiește cineva cu propria voce?
Obișnuirea vine din expunere repetată: ascultarea regulată a unor înregistrări scurte reduce treptat senzația de stranietate. Câteva practici ajută:
- atenția se mută de pe timbru, care nu se schimbă, pe lucrurile care se pot lucra: ritmul, pauzele, claritatea;
- înregistrările se compară între ele la câteva săptămâni distanță, nu cu imaginea interioară despre voce;
- în sălile mari, vocea trecută prin sistemul de sonorizare se verifică la proba de sunet, pentru că difuzoarele o modifică din nou.
Răgușeala care durează mai mult de câteva săptămâni sau schimbările bruște ale vocii nu țin de acustică și sunt un motiv de consult la medicul specialist ORL.
